De ceva timp, am în minte ideea de a așterne pe hârtie experiențele care m-au adus în contact cu psihologia și psihoterapia. Și nu neapărat pentru că ar fi speciale, ci pentru că mai sunt oameni care încă își caută calea și, poate că, niște rânduri scrise sau niște cuvinte auzite le-ar putea fi de ajutor.
Iată-mă așadar la mijlocul vieții(cum ar zice unii ), la maturitate(cum ar zice alții) pășind pe drumul unei noi profesii, profesie pe care mi-am ales-o sau care, poate, m-a ales!
Eu cred că această meserie de psiholog/psihoterapeut este o meserie ce se practică la maturitate, după ce ai acumulat experiență de viață, după ce ai formări și lecturi suficiente, după ce aspectele celelalte ale vieții tale sunt”așezate”. În această etapă sunt eu! Dar să încep cu începutul!
Anii liceului au fost ani în care realmente am fost captivată de lectură(deși eram la profil real, de matematică-fizică). Îmi amintesc și acum cu drag că lectura a declanșat în mine o dorință de cunoaștere și autocunoaștere, dorință ce a rămas ca o binecuvântare până în prezent.
Am lăsat însă în urmă pasiunile liceului și am făcut o facultate care nu mi s-a potrivit(păstrez însă recunoștință vie profesorilor), dar prin intermediul căreia mi-am descoperit vocația: aceea de a lucra cu tinerii, cu oamenii, de a împărtăși zi de zi din cunoașterea pe care eu am acumulat-o, de a sprijini oamenii să evolueze. Lucrurile s-au aranjat în așa fel încât la terminarea facultății mi-am început cariera de cadru didactic. Totul era minunat, aranjat ca într-un tablou perfect cu margini atent studiate și trasate – însă doar pe plan profesional. Aveam să descopăr mai târziu, odată cu trecerea anilor, că tendința continuă spre perfecțiune îmi afecta(ca să nu spun sabota) relațiile din planul personal.
Și în acest context, în care parcă nimic nu se lega în viața personală, am ajuns pe la 30 de ani să-mi dau întâlnire cu psihologia și psihoterapia 😊! Procesul terapeutic a continuat drumul cunoașterii de Sine, început cu mult timp în urmă, încă din liceu. Ce a fost diferit însă – să-mi descopăr și să mă împrietenesc cu propriile emoții, să conștientizez că există alternative pentru orice, să aflu că situațiile pot fi privite din mai multe perspective și că Nimic în viață nu e definitiv!
Tot acest proces, de cunoaștere și înțelegere a minții și a sufletului, nu a fost unul simplu și nici blând întotdeauna. Provocarea reală pentru mine a fost(și încă mai este uneori, trebuie să recunosc) să fiu cu Mine”la bine și la rău”, să fiu de partea Mea, indiferent de situație.
Am început să citesc tot mai multe cărți și materiale din tematica psihologiei, am început să particip la worshop-uri și cursuri de #dezvoltare personală și pe măsură ce lucram cu mine tot mai mult au apărut și multiple întrebări în mintea mea(la care nu aveam uneori răspuns):Cine sunt eu? Ce fac eu pentru mine? Ce impact am asupra celor din jur? Cât e profesie și cât e pasiune din ceea ce fac? Ce ține de mine să schimb pentru a-mi fi mai bine?
În această perioadă, viața mi l-a scos în cale pe soțul meu 😊care este psiholog și el și alături de care am început să construiesc! Și lucrurile s-au “așezat“! Și așa am înțeles ce norocoasă am fost și sunt că în viața mea au fost oameni cu deschidere, specialiști care m-au ajutat să mă descopăr, să mă dezvolt și să înțeleg că e posibil să fii și femeie și soție și mamă și profesionist! Și ca atare m-am decis să devin eu însămi o astfel de persoană – să devin psiholog/psihoterapeut!
Și am făcut o nouă facultate(Psihologie) și am făcut formări ce îmi oferă cadrul legal și cunoștințele să profesez(Psihoterapie sistemică de cuplu și familie, Psihologie clinică, Psiho-oncologie) …..și construiesc în continuare….
