Singurătatea
Singurătatea are valențe diferite pentru fiecare, venite din experiențele anterioare. Pentru unii, ea este resimțită ca un gol apărut în lipsa unor relaționări semnificative, unor contacte autentice.
Pentru alții, în schimb, singurătatea este o nevoie apărută la un moment dat de a petrece mai mult timp cu sine.
Ce este singurătatea, în fond? Această întrebare aparent simplă este una cât se poate de complexă, în esență.
Singurătatea este o emoție umană universală complexă, o experiență unică pentru fiecare om în parte, dar, în prezent, a devenit și o problemă de sănătate publică.
Cecetătorii definesc singurătatea ca o stare de spirit ce îi face pe oameni să se simtă lipsiți de scop, nedoriți, neiubiți. Persoanele singure tânjesc după contact uman, însă, paradoxal, starea lor interioară face dificilă, uneori imposibilă, formarea de legături/conexiuni cu alți oameni. Și asta pentru că singurătatea nu este despre a nu persoane alături, ci despre lipsa unor conexiuni profunde, de substanță. Mai mult, tehnologia și aplicațiile actuale amână și descurajează interacțiunea socială directă, iar pandemia a dus la izolare forțată.
Studiile arată că sunt 3 dimensiuni ale singurătății, ce evidențiază de fapt tipurile de relații care (ne) lipsesc: singurătatea intimă(sau emoțională), singurătatea relațională(sau socială) și singurătatea colectivă.
Singurătatea emoțională vine împreună cu dorința de a avea un partener sau un prieten apropiat, o persoană cu care legătura să fie bazată pe afecțiune.
Singurătatea relațională apare atunci când se tânjește după timp de calitate cu prietenii. Nivelul de conexiune socială este diferit de la o persoană la alta, el variind de-a lungul vieții și, mai ales, în funcție de personalitate. Cei extrovertiți tind după contacte umane mai mereu, pe când persoanele introvertite sunt secătuiți de prea multă interacțiune, prefer să fie mai m ult timp singuri.
Singurătatea colectivă vine la pachet cu dorința de apartenență la un grup ce împărtășește aceleași interese, scopuri, idei.
Aceste 3 dimensiuni împreună evidențiază toate conexiunile sociale de calitate de care au nevoie oamenii pentru a fi Împliniți.
Lipsa relațiilor în oricare dintre dimensiuni, poate face oamenii să se simtă Singuri.
TU CUM TE SIMȚI ASTĂZI?
Learn More
Căsnicia – unde stabilim limitele?
Deși relațiile apropiate oferă cele mai bune ocazii de a ne cunoaște și de a-l cunoaște pe celălalt, ele sunt totodată un teren propice pentru tăcere și frustrare, pentru că oamenii au tendința de a-și înăbuși vocea adevărată și de a nu impune limite sănătoase. Fie că este vorba de partenerul de viață, un părinte, o soră/frate sau un prieten, e important să învățăm ce să spunem și ce să nu spunem atunci când:
- Celălalt ne-a rănit, nu își recunoaște greșelile, dar noi avem nevoie să ni se ceară scuze
- Credem că am încercat totul, dar totuși nimic nu se schimbă
- Ne simțim împovărați de criticile sau negativismul celuilalt
- Am fost respinși/ignorați
- Suntem nehotărâți dacă să părăsim relația
- Nu ne cunoaștem limitele.
A stabili clar limite este, poate, cea mai dificilă încercare atunci când trebuie să ne găsim/regăsim vocea autentică și să ne facem auziți. Stabilirea unei poziții legate de ceea ce putem accepta și de ceea ce nu putem accepta nu trebuie să constituie un ultimatum, o amenințare sau o reacție emoțională impulsivă sau să fie făcută într-un moment de disperare.
Mai degrabă, o poziție care trasează limite se construiește prin concentrarea asupra propriilor nevoi, prin conștientizarea limitelor toleranței noastre.
Stabilim limite nu pentru a schimba sau controla o altă persoană, ci mai degrabă pentru a ne păstra/apăra demnitatea, integritatea și sănătatea mintală!
Totodată, e important de clarificat că fiecare om este unic, că nu există limite standard și că acestea iau naștere din valorile/principiile profund înrădăcinate. Practic, pozițiile-limită stabilesc ceea ce putem accepta, aspectele cu care ne simțim confortabil în cadrul relației.
Când ne asumăm o poziție-limită în cadrul unei relații, e necesar să știm că o facem pentru noi înșine și nu împotriva celuilalt!
“Provocarea majoră în toate relațiile apropiate este păstrarea atât a unui EU esențial, cât și construirea unui NOI, fără a pierde aceste componente atunci când situația este dificilă. Dacă avem posibilitatea de a alege, trebuie să preferăm discuțiile în locul tăcerii, trebuie să ne menținem o conduită în conformitate cu valorile și credințele noastre și, înainte de toate, să ne salvăm pe noi înșine.”
“Relațiile de lungă durată au de suferit atunci când nu tratăm problema diferențelor și a neînțelegerilor cu toleranță, umor și respect. Relațiile au de suferit și atunci când devenim excesiv de toleranți cu diferențele, așa încât așteptăm prea puțin de la cealaltă persoană sau ne mulțumim cu aranjamente nedrepte și compromițătoare, care ne macină individualitatea”(Harriet Lerner – Dansul relațiilor)
Learn More
Căsnicie nefericită/divorț
IDEI DE INTERES:
- Copiii copiază modelul(nesănătos) al relației părinților lor.
- Copiii nu se obișnui cu “luptele” părinților și vor deveni adulți cu stimă de sine scăzută și probleme de încredere.
- Copiii vor fi mai mereu stresați și se vor auto-condamna pentru ceea ce se întâmplă în familie.
- Conflictele familiale duc la dificultăți, pentru copii și adulți, de a construi relații echilibrate înafara sistemului(de prietenie, colegialitate etc).
- Fiindcă le e greu să facă față emoțiilor dificile, copiii vor “fugi” de ele și vor dezvolta comportamente nesănătoase.
Copiii copiază modelele de relații care îi înconjoară. Atunci când își văd părinții certându-se, o vor face și ei, atunci când critica e la ea acasă, asta vor învâța să facă și ei. Astfel, încet-încet, vor deveni îndoielnici cu privire la capacitatea lor de a merita și de a dezvolta relații iubitoare, sănătoase.
Tensiunea existență între părinți are șanse mari să amenințe sentimentul de siguranță(ce se presupune că a fost dezvoltat) al copilului, făcându-l să se simtă respins, nesigur, vinovat devenind, mai târziu, un adult cu stimă de sine scăzută și probleme de încredere.
Când copiii cresc într-o relație toxică, este foarte posibil să ajungă să interpreteze situații obișnuite din viața de zi cu zi(ce includ și ușoare neînțelegeri) ca fiind amenințătoare. Lor le va fi greu să accepte în relațiile dintre oameni discuțiile în contradictoriu, neînțelegerile punctuale și vor fi măcinați de critică și auto-critică.
Conflictele domestice duc la dificultăți în a construi în viitor relații echilbrate, de prietenie sau colegialitate.
Fiindcă le e greu să facă față emoțiilor dificile, copiii vor “fugi” de ele și vor dezvolta comportamente/obiceiuri nesănătoase cum ar fi: supraalimentarea, practicarea în exces a jocurilor video sau petrecerea timpului, aproape integral, pe rețelele de socializare(în încercarea de a fugi/scăpa de realitate). Totodată, le poate scădea interesul pentru școală, se ceartă(mult mai mult ca altă data) cu colegii, se înfurie repede.
Copiii ce cresc într-o relație nesănătoasă(a părinților) vor fi predispuși să dezvolte anxietate, depresie și probleme de relaționare și adaptare, în timp ce copiii ai căror părinți au divorțat, au avut deschiderea să-și rezolve propriile probleme și au găsit puterea să mențină relații sănătoase pentru bunăstarea copiilor, se adaptează mult mai ușor schimbărilor și acceptă viața cu toate provocările ei.
Learn More
După infidelitate….
În ciuda faptului că infidelitatea este o experiență traumatizantă, sunt suficiente cupluri a căror relație continuă și după descoperirea aventurii. Sunt nenumărate studii care oferă detalii legate de experiența cuplurilor după infidelitatea conjugală. Dintre factorii care au ajutat cuplurile să-și refacă relația după o astfel de experiență enumerăm aici: motivația de a rămâne împreună, actele de bunătate/generozitate materială și sprijinul social. Cu toate acestea, procesul de reînviere a relației este chinuitor și implică iertarea și gestionarea amintirilor în cadrul unui proces de terapie și, implicit, schimbarea dinamicii cuplului prin schimbarea dinamicii de putere, de cele mai multe ori.
Dar nu orice relație poate fi sau ar trebui salvată! Persoanele implicate ar trebui să fie sincere cu ele și cu partenerul/partenera de viață. Dacă persoana ce a comis infidelitatea are îndoieli privitoare la ideea de a mai rămâne în acel cuplu înseamnă că nu e pregătită/nu dorește reclădirea relației și, deci, terapia de cuplu își pierde sensul. În mod similar, dacă persoana înșelată/trădată consideră că varianta cea mai bună este lăsarea în urmă a celuilalt și continuarea vieții fără el/ea, eforturile de reconciliere nu își mai au rostul.
Astfel, ajungi să te întrebi cine este omul de lângă tine care, până recent, dădea un sens vieții tale, dacă te-a iubit cu adevărat și dacă relația voastră a însemnat ceva! Ajungi să te gândești obsesiv la trecut și la semnalele de alarmă pe care te învinovățești că nu le-ai văzut la timp. Mai mult, somnul dat peste cap, anumite imagini ce revin iar și iar, confuzia, nesiguranța, îndoiala de sine și implicit anxietatea sunt toate simptome frecvent întâlnite la persoanele ce au aflat că sunt înșelate. Toate aceste elemente sunt pentru un terapeut semnale că există o traumă instalată.
Depășirea acestor probleme e complexă, necesită ghidaj din partea unei persoane experimentate(terapeut), dar cercetările recente arată că rata de succes este foarte ridicată.
Înainte de a vă pune sufletul pe tavă în cabinetul unui terapeut(proces ce va necesita timp și bani), asigurați-vă însă că relația merită să fie salvată!
Dacă ajungeți împreună cu partenerul de cuplu la concluzia că relația merită salvată, atunci alegerea terapeutului potrivit este următoarea etapă. Din punctul meu de vedere, rolul principal al terapeutului, în cazul cuplului ce se confruntă cu infidelitate, este să construiască o punte de legătură între parteneri, punctând cu mare precizie ce simte partenerul rănit și asigurându-se că celălalt aude și înțelege pe deplin cum stau lucrurile. Experiența traumatizantă a adulterului trebuie discutată, înțeleasă. “Partenerul rănit are nevoie de confirmarea faptului că viitorul nu-i rezervă alte lovituri devastatoare. Asta implică, o vreme, reasigurarea continuă a celui trădat. Pentru ca relația să supraviețuiască, partea vinovată trebuie să tolereze această nevoie a celuilalt, să înțeleagă că e un simptom de stres posttraumatic(pe care trădarea l-a creat). Și că nu va dispărea, până când terapia nu va restabili un nivel suficient de încredere”(John Gottman – Infidelitatea).
John Gottman a gândit și validat apoi(prin intermediul unui studiu amplu) o metodă de reclădire a încrederii după o aventură extraconjugală. Aceasta presupune 3 faze principale: căința trădătorului(include spovedania – mărturisirea sinceră a adulterului, înțelegerea a ceea ce mers prost în relația lor înainte de trădare, explorarea motivelor de revenire ale celuilalt, estimarea costurilor extrem de ridicate ale unei eventuale trădări viitoare, începutul iertării), armonizarea relației și reclădirea atașamentului(cu includerea discuțiilor legate de crearea unei intimități sexuale satisfăcătoare pentru amândoi).
E bine să știm că reușita vindecării nu este garantată 100% și că nu există un interval standard pentru a parcurge tot procesul! Există însă dovezi științifice clare ce arată că orice mariaj se poate vindeca, atâta vreme cât cei doi parteneri sunt hotărâți să facă eforturi oneste și perseverente pentru a rămâne împreună!
Bibliografie: John Gottman – Infidelitatea. Cum să clădești încrederea și să eviți trădarea.
Learn More